Program: L - V : 10 - 17
Contact: 0722458313
Program: L - V : 10 - 17 • Contact: 0722458313
topfiltre camera
3.png1.png2.png
FILTRE DE APA POTABILA SI ACCESORII
Regulament pentru distribuitori
visa master-card

Ape naturale – proprietati

Compoziţia fizico-chimică generală a apelor naturale

Calitatea apelor naturale este determinată, în general, de totalitatea substanţelor minerale sau organice, gazele dizolvate, particulele în suspensie şi organismele vii prezente. Din punct de vedere al stării lor, impurităţile pot fi solide, lichide sau gazoase. Acestea pot fi dispersate în apă, şi se pot clasifica după dimensiunile particulelor dispersate în suspensii, coloizi şi soluţii.Majoritatea substanţelor care se găsesc în apele naturale, într-o cantitate suficientă pentru a influenţa calitatea lor, se pot clasifica conform tabelului 2.15. Desigur, o anumită apă nu poate conţine toate aceste impurităţi concomitent, cu atât mai mult cu cât existenţa unora dintre acestea este incompatibilă cu echilibrul chimic stabilit în apă. În afara acestor substanţe menţionate, în apele naturale se mai pot găsi şi alte tipuri de impurităţi. Astfel, plumbul sau cuprul se pot întâlni în urma proceselor de tratare a apelor sau datorită sistemului de transport precum şi din apele meteorice. Unele ape naturale conţin seleniu sau arsen într-o cantitate suficientă ca să le afecteze calitatea. De asemenea, se poate afirma că toate apele naturale conţin substanţe radioactive, în principal radium, dar numai în unele cazuri de ape subterane concentraţia acestora atinge valori periculos de mari. Alte surse naturale conţin crom, cianuri, cloruri, acizi, alcalii, diferite metale sau poluanţi organici, toate aduse în receptori de apele uzate provenite din industrie sau aglomeraţii urbane.

1.Modalităţi de definire a calităţii apei

Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional de caracteristici fizice, chimice, biologice şi bacteriologice, exprimate valoric, care permit încadrarea probei într-o anumită categorie , ea căpătând astfel însuşirea de a servi unui anumit scop . Pentru stabilirea calităţii apei, din multitudinea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice care pot fi stabilite prin analize de laborator se utilizează practic un număr limitat, considerate mai semnificative. Sistemul mondial de supraveghere a mediului înconjurător prevede urmărirea calităţii apelor prin trei categorii de parametri :

Substanţe întâlnite în apele naturale

                         

  1. parametri de bază : temperatură, pH, conductivitate, oxigen dizolvat, colibacili ;
  2. parametri indicatori ai poluării persistente : cadmiu, mercur, compusi organo - halogenati si uleiuri minerale ; 
  3. parametri optionali : carbon organic total ( COT ), consum biochimic de oxigen ( CBO) detergenti anionici, metale grele,arsen, bor, sodiu, cianuri, uleiuri totale, streptococi
                                     .

Pentru precizarea caracteristicilor de calitate a apei se utilizează următoarea terminologie :
  • criterii de calitate a apei - totalitatea indicatorilor de calitate a apei care se utilizează pentru aprecierea acesteia in raport  cu măsura in care satisface un anumit domeniu de folosință sau pe baza cărora se poate elabora o decizie asupra gradului in  care calitatea apei corespunde cu necesitățile de protecție a mediului inconjurator ;
  • indicatori de calitate ai apei - reprezentați de caracteristici nominalizate pentru o determinare precisă a calității apelor ;
  • parametri de calitate ai apei - sunt valori și exprimări numerice ale indicatorilor de calitate a unei ape ;
  • valori standardizate ale calității apei - reprezintă valori ale indicatorilor de calitate a apelor care limitează un domeniu convențional de valori acceptabile pentru o anumita folosință a apei.

2.Indicatori de calitate ai apei

Aşa cum s-a arătat deja, pentru caracterizarea calităţii şi gradului de poluare a unei ape se utilizează indicatorii de calitate. Aceştia se pot clasifica după natura lor şi după natura şi efectele pe care le au asupra apei , după cum urmează:

      A. Clasificare după natura indicatorilor de calitate:
                  - indicatori organoleptici ( gust, miros).
                  - indicatori fizici ( pH, conductivitate electrică, culoare, turbiditate).
                  - indicatori chimici
                  - indicatori chimici toxici
                  - indicatori radioactivi
                  - indicatori bacteriologici
                  - indicatori biologici
       B. Clasificare după natura şi efectul pe care îl au asupra apei:
                 - indicatori fizico-chimici generali:
                 - temperatura
                 - pH
                 - indicatorii regimului de oxigen
                 - oxigen dizolvat (OD)
                 - consumul biochimic de oxigen (CBO5)
                 - consumul chimic de oxigen (CCOCr şi CCOMn)
                 - indicatorii gradului de mineralizare
                 - reziduul fix
                 - cloruri, sulfaţi
                 - calciu, magneziu, sodiu, etc.
                 - indicatori fizico - chimici selectivi
                 - carbon organic total (COT)
                 - azot Kjeldhal şi azot total, fosfaţi
                 - duritate, alcalinitate
                 - indicatori fizico - chimici specifici ( toxici):
                 - cianuri
                 - fenoli
                 - hidrocarburi aromatice mono şi polinucleare
                 - detergenţi
                 - metale grele ( mercur, cadmiu, plumb, zinc, cobalt, fier, etc.)
                 - pesticide
                 - arsen
                 - uraniu natural
                 - trihalometani
                 - indicatori radioactivi
                 - activitate globală α şi β
                 - activitate specifică admisă a fiecărui radionuclid
                 - indicatori biologici care reflectã gradul de saprobitate a apei, prin analiza speciilor de organisme care populeazã mediul                               acvatic.
                 - indicatori bacteriologici care măsoară nivelul de poluare bacteriană, în principal prin determinarea numărului de bacterii                               coloforme totale si de bacterii coloforme fecale.
Clasificarea indicatorilor de calitate ai apei, concentrațiile maxime admisibile pentru aceștia precum și metodele standardizate pentru determinarea lor sunt prezentate în tabelul de mai jos.

           Indicatori de calitate ai apei


                          
                              

                              
                            
                            

" style="font-size:large;color:#0033cc">3.Proprietăţile generale ale apelor naturale
Proprietăţile apelor naturale sunt determinate în principal de substanţele solide, lichide şi gazoase existente sub formă de materiale în suspensie sau dizolvate. Aceste substanţe, foarte numeroase, provin din interacţiile complexe hidrosferă – atmosferă – litosferă - organisme vii. Astfel, într-un studiu efectuat de echipa Cousteau (1991-1992) asupra calităţii apelor fluviului Dunărea, s-au pus în evidenţă peste 800 de compuşi organici şi anorganici, dintre care peste 50% se regăsesc în ţesuturile vegetale şi animale din mediul acvatic.
Există mai multe criterii de clasificare a compuşilor care definesc compoziţia chimică a apelor naturale, după natura acestora, provenienţă, efect toxic şi metode de analiză, prezentate în tabelul de mai jos.

            

Pornind de la această clasificare în continuare se vor prezenta principalele proprietăţi organoleptice, fizice şi chimice ale apelor naturale corelate cu compuşii chimici care determină aceste proprietăţi şi cu indicatorii de calitate ai apei specifici acestora.
1.Indicatori organoleptici
        Culoarea reală a apelor se datorează substanţelor dizolvate în apă şi se determină în comparaţie cu etaloane preparate în laborator. Culoarea apelor naturale şi a celor poluate poate fi o culoare aparentă care se datorează suspensiilor solide uşor de filtrat prin depunere şi filtrare .
    Mirosul apelor este clasificat în şase categorii, după intensitate: fără miros ; cu miros neperceptibil ; cu miros perceptibil unui specialist ; cu miros perceptibil unui consumator ; cu miros puternic şi cu miros foarte puternic .
       Gustul se clasifică utilizindu-se denumiri convenţionale ,cum ar fi : Mb - ape cu gust mineral bicarbonato-sodic ; Mg - ape cu gust mineral magnezic ; Mm - ape cu gust mineral metalic ; Ms - ape cu gust mineral sărat ; Oh - ape cu gust organic hidrocarbonat ; Om - ape cu gust organic medical farmaceutic ; Op - ape cu gust organic pământos ; Ov - ape cu gust organic vazos.
2.Indicatori fizici
- Turbiditatea se datorează particulelor solide sub formă de suspensii sau in stare coloidală. Intr-o definiție generală se consideră că suspensiile totale reprezintă ansamblul componentelor solide insolubile prezente intr-o cantitate determinat. de apă și care se pot separa prin metode de laborator (filtrare,centrifugare,sedimentare).Se exprimă gravimetric in mg/l sau volumetric in ml/l. Valoarea suspensiilor totale este deosebit de importantă pentru caracterizarea apelor naturale.In funcție de dimensiuni și greutate specifică, particulele se separă sub formă de depuneri(sedimentabile) sau plutesc pe suprafața apei(plutitoare). Suspensiile gravimetrice reprezintă totalitatea materiilor solide insolubile, care pot sedimenta, in mod natural intr-o anumită perioadă limitată de timp. Procentul pe care il reprezintă suspensiile gravimetrice din suspensiile totale este un indicator care conduce la dimensionarea și exploatarea desnisipatoarelor sau predecantoarelor, instalații destinate reținerii acestora. Suspensiile și substanțele coloidale din ape reprezintă totalitatea substanțelor dispersate in apă, avand diametrul particulelor intre 1 și 10 ƒÊm. Caracterizate prin proprietăți electrice de suprafață, prezintă un grad mare de stabilitate, care le face practic nesedimentabile in mod natural.
Eliminarea substanţelor coloidale din apă a impus tratarea chimică cu reactivi de destabilizare în vederea coagulării şi precipitării acestora.
Relaţia dintre substanţele în suspensie (proprietate gravimetrică) şi turbiditate (proprietate optică) determină aşa-numitul “coeficient de fineţe” al suspensiilor. Pentru aceeaşi sursă de apă, coeficientul de fineţe variază în limite bine determinate în cadrul unui ciclu hidrologic anual.
- Indicele de colmatare reprezintă puterea colmatantă a unei ape şi are drept cauza toate elementele din apă a căror dimensiuni permit reţinerea lor pe filtre.
- Temperatura apei variază în funcţie de provenienţă şi de anotimp.
- Radioactivitatea este proprietatea apei de a emite radiaţii permanente alfa , beta sau gama.
- Conductivitatea
Conductivitatea apelor constituie unul dintre indicatorii cei mai utilizaţi în aprecierea gradului de mineralizare a apelor cel puţin din următoarele considerente:
- măsurătorile de conductivitate (rezistivitate) a apei permit determinarea conţinutului total de săruri dizolvate în apă ;
- au avantajul diferenţierii dintre săruri anorganice şi organice (ponderal) pe baza mobilităţilor ionice specifice;
- elimină erorile datorate transformării speciilor de carbonaţi/bicarbonaţi prin evaporare la 105 0C (conform metodologiei de determinare gravitaţională a reziduului fix, în cazul bicarbonaţilor pierderile sunt de circa 30%).
- Concentraţia ionilor de hidrogen
pH-ul apelor naturale este cuprins între 6,5 - 8 , abaterea de la aceste valori dând indicaţii asupra poluării cu compuşi anorganici .
pH-ul şi capacitatea de tamponare a acestuia constituie una din proprietăţile esenţiale ale apelor de suprafaţă şi subterane, pe această cale asigurându-se un grad de suportabilitate natural faţă de impactul cu acizi sau baze, sărurile de Na+, K+, Ca2+ şi Mg2+ jucând un rol esenţial în acest sens. De subliniat că această capacitate de tamponare a pH–ului este deosebit de importantă nu numai pentru echilibrele din faza apoasă, dar şi pentru cele de la interfaţa cu materiile în suspensie, respectiv cu sedimentele.
Concentraţia ionilor de hidrogen din apă, reprezintă un factor important care determină capacitatea de reactivitate a apei, agresivitatea acesteia, capacitatea apei de a constitui medii pentru dezvoltarea diferitelor organisme etc.
Între valoarea pH-ului apei şi aciditatea sau alcalinitatea acesteia nu există o identitate. Creşterea alcalinităţii sau acidităţii nu sunt însoţite şi de variaţii corespunzătoare ale pH-ului, datorită capacităţii de tamponare de care dispun îndeosebi apele naturale. Principalul sistem tampon al apelor naturale îl reprezintă sistemul acid carbonic dizolvat/carbonaţi, pentru care pH-ul apei are valori cuprinse între 6,5-8,5.
3.Indicatori chimici
A. Indicatori ai regimului de oxigen
Oxigenul este un gaz solubil şi se află dizolvat în apă sub formă de molecule O2, prezenţa oxigenului în apă condiţionând existenţa marii majorităţi a organismelor acvatice. Toate apele care se află în contact cu aerul atmosferic conţin oxigen dizolvat în timp ce apele subterane conţin foarte puţin oxigen. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de presiunea atmosferică, temperatura aerului, temperatura şi salinitatea apei.
Conţinutul în oxigen al apei râurilor este rezultatul următoarelor acţiuni antagoniste:
- reabsorbţia oxigenului din atmosferă la suprafaţa apei prin difuzie lentă sau prin contact energic, interfaţa apa-aer prezintând o importanţă deosebită în acest sens. Acest transfer este serios perturbat de prezenţa poluanţilor cum ar fi detergenţii şi hidrocarburile;
- fotosinteza, care poate asigura o importantă realimentare cu oxigen a apei, ajungându-se la valori care pot depăşi saturaţia;
- consumul biochimic de oxigen pentru biodegradarea materiilor organice poluante.
Din această clasă de indicatori fac parte oxigenul dizolvat (OD), consumul chimic de oxigen (CCO), consumul biochimic de oxigen (CBO) şi carbonul organic total (COT).
Oxigenul dizolvat (OD) Cel mai important parametru de calitate al apei din râuri şi lacuri este conţinutul de oxigen dizolvat, deoarece oxigenul are o importanţă vitală pentru ecosistemele acvatice. Astfel, conţinutul de oxigen din apele naturale trebuie sã fie de cel puþin 2 mg/l, în timp ce în lacuri, în special în cele în care funcþioneazã crescãtorii de peºte, conþinutul de oxigen dizolvat trebuie sã fie de 8 – 15 mg/l.
Consumul biochimic de oxigen (CBO) reprezintã cantitatea de oxigen, în mg/l, necesarã pentru oxidarea substanþelor organice din ape, cu ajutorul bacteriilor. Mineralizarea biologicã a substanþelor organice este un proces complex, care în apele bogate în oxigen se produce în douã trepte. În prima treaptã se oxideazã în special carbonul din substratul organic (faza de carbon ), iar în a doua fazã se oxideazã azotul (faza de nitrificare). Din determinãrile de laborator s-a tras concluzia cã este suficient sã se determine consumul de oxigen dupã cinci zile de incubare a probelor (CBO5).
Consumul chimic de oxigen (CCO) Deoarece CBO5 necesitã un timp de cinci zile pentru determinare, pentru a depãºi acest neajuns se utilizeazã metode de oxidare chimicã diferenþiate dupã natura oxidantului ºi a modului de reacþie. Se cunosc douã tipuri de indicatori:
- CCOMn care reprezintã consumul chimic de oxigen prin oxidare cu KMnO4 în mediu de H2SO4. Acest indicator se coreleazã cel mai bine cu CBO5, cu observaþia cã sunt oxidate în plus ºi cca 30-35% din substanþele organice nebiodegradabile.
- CCOCr care reprezintã consumul chimic de oxigen prin oxidare cu K2Cr2O7 în mediu acid. Acest indicator determinã în general 60-70% din substanþele organice, inclusiv cele nebiodegradabile.
Prin aceste metode, prezentate anterior nu se pot determina substanþele organice volatile.
Carbonul organic total (COT) reprezintă cantitatea de carbon legat în materii organice şi corespunde cantităţii de dioxid de carbon obţinut prin oxidarea totala a acestei materii organice . Se utilizează pentru determinarea unor compuşi organici aromatici, a căror randament de oxidare nu depăşeşte 60% cu metodele prezentate anterior. Pentru determinarea acestora se utilizează oxidarea catalitică la temperaturi ridicate (800-11000C).  
  B. Săruri dizolvate
În apele naturale se află, în mod obişnuit, cationii şi anionii prezentaţi în tabelul 2.18., ioni de care depind cele mai importante calităţi ale apei. În majoritatea cazurilor, sărurile aflate în apele naturale sunt formate din următorii cationi Ca2+, Mg2+, Na+, K+ şi anioni HCO3-, SO42-, Cl-. Ceilalţi ioni se află, în mod obişnuit, în cantităţi nesemnificative, deşi câteodată influenţează esenţial asupra proprietăţilor apei. Clorurile pot fi prezente în apă într-o concentraţie mare, datorită solubilităţii lor ridicate; astfel, solubilitatea clorurii de sodiu sau a celei de calciu la temperatura de 25 °C este în jur de 26%, respectiv de 46%.



În esenţă, se poate spune că apele naturale conţin elemente fundamentale şi elemente caracteristice, dintre care 6 elemente fundamentale sunt cele care aparţin tuturor apelor naturale, respectiv molecula de H2CO3 şi ionii de HCO3-, CO32-, H+, OH-, Ca2+, iar dintre elementele caracteristice se pot cita ionii de SO42-, Cl-, Mg2+, Na+, K+ etc.. Aceste elemente pot fi prezente sau nu în apele naturale, într-o concentraţie mai mare sau mai mică, conferind apei un anumit caracter.


C. Reziduul fix reprezintă totalitatea substanţelor dizolvate în apă, stabile după evaporare la 105gr C, marea majoritate a acestora fiind de natură anorganică. Valoarea reziduului fix în diferite ape naturale variază în funcţie de caracteristicile rocilor cu care apele vin în contact. Informativ se dau în continuare, câteva valori ale reziduului fix al diferitelor categorii de ape:
  
           Ape de suprafaţă 100 – 250 mg/l;
           Ape din pânza freatică 200 – 350 mg/l;
           Ape din pânza de mare adâncime 100 – 300 mg/l;
           Ape de mare 20000 – 22000 mg/l;
           Ape din regiuni sărăturoase 1100 – 5000 mg/l;
           Ape de ploaie 10 – 20 mg/l;
           Ape minerale potabile 1000 – 3000 mg/l.

Conţinutul mineral al apelor naturale este strâns legat de factorii meteorologici şi climatologici. Astfel, în perioadele cu precipitaţii sau în cele de topire a zăpezilor, apele curgătoare îşi reduc mineralizarea, datorită diluării lor cu ape cu conţinut mineral foarte sărac. În aceste situaţii, de exemplu, apele râului Dâmboviţa au o mineralizare de 100 – 120 mg/l, iar cele ale Argeşului de 80 – 100 mg/l. În perioada de iarnă, când apele de suprafaţă sunt alimentate în special de izvoare subterane, mineralizarea acestora este mai crescută fiind de 200 –250 mg/l. Apele subterane şi mai ales cele din pânze freatice de mare adâncime, se caracterizează printr-o mineralizare mai ridicată şi în acelaşi timp mai puţin variabilă, datorită contactului cu straturile minerale în care staţionează.

D. Indicatori biogeni

Compuşi ai azotului. Amoniacul, nitriţii şi nitraţii constituie etape importante ale prezenţei azotului în ciclul său biogeochimic din natură şi implicit din apă .Azotul este unul dintre elementele principale pentru susţinerea vieţii, intervenind în diferite faze de existenţă a plantelor şi animalelor. Formele sub care apar compuşii azotului în apă sunt azot molecular (N2), azot legat în diferite combinaţii organice (azot organic), amoniac (NH3), azotiţi (NO2-) şi azotaţi (NO3-). Amoniacul constituie o fază intermediară în ciclul biogeochimic al azotului. Azotul amoniacal decelat în cursurile de apă poate proveni dintr-un mare număr de surse:

                   - din ploaie şi zapadă, care pot conţine urme de amoniac ce variază între 0,1 - 2,0 mg/l;
                   - în apele de profunzime, curate din punct de vedere biologic şi organic, amoniacul poate apare prin reducerea                      nitriţilor de către bacteriile autotrofe sau de către ioni feroşi conţinuţi;
                   - în apele de suprafaţă apar cantităţi mari de azot amoniacal prin degradarea proteinelor şi materiilor organice                       azotoase din
                   - deşeurile vegetale şi animale conţinute în sol. Această cantitate de azot amoniacal este în cea mai mare parte                      complexată de elementele aflate în sol şi numai o mică cantitate ajunge în râuri.
                   - un număr mare de industrii (industria chimică, cocserie, fabrici de gheaţă, industria textilă etc.) sunt la                                originea alimentării cu azot amoniacal a cursurilor de apă.     

Prezenţa amoniacului în apele de alimentare este limitată de normele recomandate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la cantităţi foarte mici (sub 0,05 mg/l) datorită efectelor nocive pe care le poate avea asupra consumatorilor.

Nitriţii constituie o etapă importantă în metabolismul compuşilor azotului, ei intervenind în ciclul biogeochimic al azotului ca fază intermediară între amoniac şi nitraţi. Prezenţa lor se datoreşte fie oxidării bacteriene a amoniacului, fie reducerii nitraţilor.

Nitraţii constituie stadiul final de oxidare a azotului organic.Azotul din nitraţi, la fel ca şi cel din nitriţi sau amoniac, constituie un element nutritiv pentru plante şi, alături de fosfor, este folosit la cultura intensivă în agricultură. Prezenţa nitraţilor în apele naturale se poate explica prin contactul apei cu solul bazinului hidrografic.

Compuşi ai fosforului Conţinutul de fosfaţi în apele naturale este relativ redus (0,5-5 mg/l). Dacă apele străbat terenuri bogate în humus în care fosfatul este legat în compuşi organici, acestea se îmbogăţesc în fosfaţi. De asemenea, o pondere importantă revine poluării difuze din agricultură datorată administrării de îngrăşăminte pe bază de azot şi fosfor. Fosfatul monocalcic poate proveni în apă mai ales prin mineralizarea resturilor vegetale sau animale. Fosfatul monocalcic este solubil în apă şi reprezintă o formă de fosfor asimilabil. Concentraţii mai mari de 0,5 mg/l P exprimat în PO43- în apele de suprafaţă determină eutrofizarea progresivă a lacurilor, prin favorizarea dezvoltării algelor. Conţinuturi mai mari de fosfaţi în apele subterane sau de suprafaţă pot să constituie un indiciu asupra poluării de origine animală, mai ales dacă se corelează cu dezvoltarea faunei microbiene. Fosforul sub formă de combinaţii, poate fi prezent în apele de suprafaţă, fie dizolvat, fie în suspensii sau sedimente.

E. Indicatori ai capacităţii de tamponare ai apei

Aciditatea apei se datoreşte prezenţei în ape a dioxidului de carbon liber, a acizilor minerali şi a sărurilor de acizi tari sau baze slabe, sărurile de fier şi de aluminiu, provenite de la exploatările miniere sau din apele uzate industriale intrând în această din urmă categorie.
Aciditatea totală a unei ape exprimă atât aciditatea datorată acizilor minerali, cât şi cea datorată dioxidului de carbon liber, în timp ce aciditatea minerală exprimă numai aciditatea datorată acizilor minerali.
Diferenţierea acidităţii totale de aciditatea minerală se poate face, fie prin utilizarea schimbătorilor de ioni, fie prin titrarea cu NaOH 0,1 N până la puncte de echivalenţă diferite şi anume până la pH = 4,5 pentru titrarea acidului mineral şi pH = 8,3 pentru titrarea acidităţii totale.
Alcalinitatea apei este condiţionată de prezenţa ionilor dicarbonat, carbonat, hidroxid şi, mai rar, borat, silicat şi fosfat. Din punct de vedere valoric, alcalinitatea este concentraţia echivalentă a bazei titrabile şi se măsoară la anumite puncte de echivalenţă date de soluţii indicator. Utilizarea fenolftaleinei duce la determinarea alcalinităţii (p) a apei datorată hidroxidului şi carbonatului, iar utilizarea indicatorului metiloranj duce la determinarea alcalinităţii (m), datorată dicarbonatului.
Valoarea alcalinităţii (p) şi (m) indică raportul existent între ionii de carbonat, dicarbonat şi hidroxid în cadrul alcalinităţii totale, relaţiile dintre ele fiind prezentate în tabelul 2.19.
[Citeste mai mult]
Contact / Newsletter
Informatii utile:
Social media
Magazin de prezentare:
Oradea, strada Ady Endre nr.4
0722458313
0770122771
0259445152
Pentru a primi ultimile noutati introduceti adresa de e-mail
Contact / Newsletter
Magazin de prezentare:
Oradea, strada Ady Endre nr.4
0722458313
0770122771
0259445152
Pentru a primi ultimile noutati introduceti adresa de e-mail
Social media
Copyright © topfiltreapa.ro 2018
Created by Stevenson design